Despre privatizarea solidarității și a educației

În timp ce Guvernul Bolojan taie bursele elevilor, ONG-urile iau locul statului și se ocupă de copiii de la țară...

În ultimele zile mi-au tot apărut postări promovate de la diverse ONG-uri care cer bani de la oameni pentru a ajuta copiii sărmani de la țară să meargă la școală (vezi poze mai jos). Imaginile sunt foarte asemănătoare cu cele folosite de ONG-urile internaționale despre copiii din Africa care au nevoie de ajutor pentru a merge la școală.

Foarte interesant este și limbajul folosit, unul foarte individualizant — “Ești șansa unui copil vulnerabil să meargă la școală anul acesta” sau “Redă-i Anei șansa la educație”. Un limbaj care te face să te simți bine, să ai conștiința ușoară că ai făcut o faptă bună. Asta înseamnă privatizarea solidarității: în loc să vrem să plătim impozite și taxe pentru a susține colectiv educația publică, suntem încurajați să acționăm individual, aproape egoist. De ce zic egoist? Pentru că facem asta pentru a ne simți noi bine, pentru a avea la bonne conscience, adică să fim cu conștiința împăcată că am făcut un bine.

Mai mult, prin încurajarea donațiilor particulare, aceste campanii nu fac decât să decredibilizeze statul (deja decredibilizat — uneori pe bună dreptate) ca și colector de taxe și impozite și redistribuitor al avuției comune. Într-o lume ideală, aceste ONG-uri nici nu ar trebui să existe pentru că statul și-ar face treaba — aceea de a asigura tuturor locuitorilor săi drepturi fundamentale (la educație, la sănătate, la locuință, la un loc de muncă și un trai decent, la suficientă mâncare de calitate, etc.)

Statul deresponsabilizat

Dar dincolo de critica pe care o aduc sistemului ONG aici, problema mea este că aceste campanii sunt doar simptomele lipsei de implicare a statului în protejarea intereselor celor mai vulnerabili cetățeni ai săi. Este evident că statul de mult nu mai este interesat de soarta copiilor de la sate — atât în ceea ce privește educația cât și sănătatea (câte dispensare publice de la sat nu s-au închis din 1989 încoace?).

Mai mult, acum Guvernul pare că a pornit o adevărată cruciadă împotriva copiilor de la sate, dar și a dascălilor din rural. Comasarea școlilor din mediul rural, sub pretextul “eficientizării” este cuiul bătut în cosciugul educației publice rurale. Delăsată de 35 de ani încoace, cu rezultate catastrofale la diversele examene naționale, educația din rural a mai avut o mică gură de oxigen prin acele burse “de merit” sau “de reziliență” — acei 300 de lei lunari acordați primilor 30% din elevii unei clase, chiar și celor cu note mai mici de 9,50 (spre oroarea părinților middle class din orașe care vor ca numai copiii lor să fie [răs]plătiți pentru efortul școlăresc).

Dar acum, groparii educației publice au decis că ±7 miliarde de lei pe an sunt prea mulți bani¹. Pe anul 2025—2026 au continuat să acorde burse în cuantum de 6,4 miliarde de lei, dar scandalul din jurul burselor care pentru unii elevi sunt singurul fir ce îi menține în școală², amenință existența acestor încurajări pentru elevii cei mai vulnerabili.

Ce spune Ministrul Educației?

Tocmai am fost săptămâna trecută la o conferință publică, foarte interesantă, organizată de Agenția Împreună unde a fost invitat Ministrul Educației Daniel David.³

Pe scurt, David a repetat faptul că el ar fi vrut să fie “ministrul reformei” dar că a fost nevoit de împrejurări să fie “ministrul austerității”: din cauza deficitului public “uriaș” al României, Guvernul a luat decizia să taie din “cheltuieli” ca să nu se ajungă în situația în care nota României la Moody’s sau S&P’s ar fi fost degradată. Și că după ce va trece perioada austerității, el va redeveni ministrul reformei care va schimba fața educației românești.

Foto proprie de la conferința.

După discuția între moderator (Gelu Duminică) și invitat, a fost și o sesiune de întrebări-răspunsuri — iarăși, e de apreciat că tipul s-a expus așa publicului. Au fost profesori din primară și personal din creșe care l-au întrebat despre viitorul locurilor lor de muncă, au fost și studenți care au întrebat despre viitorul lor cu burse mai mici sau fără. David a avut mereu un răspuns abil politic (normal), insistând asupra faptului că el nu a avut de ales din cauza deficitului public, și că grija lui principală a fost să aibă bani pentru a plăti salariile profesorilor.

S-a adus în discuție și tema burselor “de reziliență”, și în ciuda intervenției unei participante care a explicat utilitatea lor, prin studii sociologice — anume aceea de a menține școlarizați copiii cei mai vulnerabili — și în ciuda anecdotei dl. Duminică despre cât de dificilă a fost școlarizarea sa fără mijloace financiare suficiente, dl Ministru a repetat faptul că aceste burse sunt doar niște “reziduale”⁴ , ca și când asta ar fi problema. Mai mult, se pare că și în programul său de reformă, aceste burse sunt vizate.

Iată câteva puncte legate de bursele școlare din mesajul dlui. ministru la început de mandat:

“Creșterea spectaculoasă din ultimii ani nu poate să fie susținută. Cred că a fost o intenție bună, dar este nesustenabilă! Avem unul din cele mai generoase sisteme europene de burse, fără să fim una din forțele economice ale lumii sau să avem un impact clar demonstrat pe tot sistemul actual de burse. Dar, mai important, sincer și direct spus, mai ales acum în criză, nu ne mai permitem financiar acest sistem! Spre exemplu, trebuie să înțelegem că cheltuielile anuale cu aceste burse sunt acum spre 7 miliarde de RON, adică aproape un sfert din deficitul pentru care întoarcem țara pe dos și peste tot bugetul cercetării-dezvoltării-inovării din țară.

Măsurile raționale și decente pe care le văd sunt următoarele:

Păstrăm doar două categorii de burse. Bursele sociale, pentru a asigura incluziune, unde păstrăm și bursele pentru mame minore, în aceeași logică. Bursele de merit, până la maximum 15% dintr-o clasă, cu condiția unei note minime de 9. După reorganizarea olimpiadelor/concursurilor, voi crește premiile obținute pentru câștigători.

Bursele se vor acorda doar pentru timpul în care elevii se află la școală, adică în procesul educațional.”

Iată ce spune și rezumatul programului de guvernare despre combaterea abandonului școlar (una din problemele cele mai grave ale sistemului educațional din România): “Se prioritizează prevenirea abandonului educațional prin programe ca PNRAS, PNRAU, „Școală după școală” și mese sănătoase în școli.”

Așadar, programul de guvernare nu are nimic concret și bazat pe studii⁵ despre combaterea abandonului școlar, ci doar intenții bune.

Pentru că dincolo de “Școala după școală” sau de “mese sănătoase în școli”, copiii au nevoie de condiții materiale de trai decente pentru a putea frecventa școala cu asiduitate și să poată și învăța ceva. Un mediu familial instabil, lipsa unei locuințe permanente și salubre, grijile bănești care îi apasă pe părinți zilnic și care se transmit și copiiilor, toate astea nu se rezolvă doar cu “mese sănătoase în școli” sau cu “Școala după școală” — care sunt doar momente de respiro temporare pentru copiii cei mai vulnerabili.

Ce legătură are asta cu postările ONG-urilor? Una directă: vedem din ce în ce mai multe ONG-uri tocmai pentru că statul neoliberal s-a retras complet din a asigura servicii publice de calitate, iar Guvernul actual poartă vina cea mai mare.

Ce alternative sunt

Dacă într-adevăr Guvernul chiar vrea să rezolve problemele de abandon școlar și de analfabetism funcțional (pe care l-a identificat ca o problemă de siguranță națională în programul de guvernare!), și dacă chiar vrea să aibă un buget mai mic pentru burse, atunci ar trebui să înceapă prin a mări salariul minim pe economie la nivelul coșului minim pentru un trai decent, în așa fel încât și tatăl Anei să poată să-și hrănească pe cei 4 copii. Iar acolo unde există familii monoparentale, lipsa unui venit trebuie compensată de către stat prin diverse alocații — acestea fiind efectiv o redistribuire justă a avuției societății (acumulată prin impozitarea marilor averi și a capitalului mai ales, și mai puțin din impozitarea muncii).

Dar până să ajungem acolo mai e cale lungă. Deocamdată ar putea măcar să lase sănătatea și educația în pace și să mai reducă din cheltuielile cu înarmarea?

1. Amintim că PIB-ul pe 2024 este de aproximativ 1.683 miliarde de lei, deci bugetul pentru burse ajunge undeva la 0,4% din PIB. Cert, nu este neglijabil, dar cum România oricum are printre cele mai mici procente din PIB alocat educației din UE (cam 3,2%), un 0,4% din PIB nu strică în plus. Voi discuta mai jos despre opțiuni alternative pentru a reduce bugetul burselor fără să afecteze impactul pozitiv asupra combaterii abandonului școlar.

2. Pentru că da, pentru unele familii, cei 300 de lei pot însemna rechizite, sendvișuri și haine ca să poată merge la școală. Pentru alte familii, pot însemna plata facturii la energie ca cei mici să poată folosi tableta pentru a-și face temele așa cum se cere de la școală. Sau pentru alții, acești 300 de lei se duc pe lemne de foc pentru ca cei mici să poată să-și facă lecțiile în condiții mai decente. Nu suntem aici să judecăm pe ce dau banii familiile astea.

3. E de apreciat că a avut loc o conferință deschisă chiar într-o perioadă în care profesorii și studenții ies la protest.

4. Adică dacă bursele de merit ce se acordă celor cu medii de peste 9,50 nu acoperă 30% din elevii unei clase, restul procentajului până la 30% este acoperit prin bursele de reziliență care se acordă indiferent de media elevului.

5. Nu prea îmi place să folosesc sintagma “evidence-based policy” care e foarte folosită de neoliberali, dar în acest caz particular chiar este nevoie de o politică de luptă împotriva abandonului școlar care să se bazeze pe principii testate și dovedite ca funcționale în alte zone unde a mai fost adresată problema.