Manualele de economie: Capitalism vs. Socialism. Partea III: Salariul

În cadrul seriei de articole despre cum se predă/a economia la liceu în România în anii '70 vs 2000s, vorbim azi despre salariu și ce învață elevii despre remunerarea muncii.

Am vorbit până acum despre conceptele fundamentale de "mijloace de producție”, “forțe de producție” dar și muncă vs. capital.

Ne aducem aminte că munca propriu zisă este un element fundamental al producției în economie — asta spun și manualele socialiste dar și cele capitaliste. Însă cele capitaliste spun că munca este un simplu “factor de producție” în timp ce manualele socialiste descriu capacitatea oamenilor de a munci ca “forță de muncă”, care împreună cu mijloacele de producție constituie forțele de producție ale societății.

Iar aici apare schisma principală în felul cum vorbim despre salariu în socialism vs. capitalism. Ambele manuale de clasa a XI-a conțin o secțiune despre salariu, dar numai manualul socialist le oferă elevilor acea “insider information” de care au nevoie ca să nu se lase păcăliți de patroni când vine vorba de bani.

Pentru non-mileniali: https://knowyourmeme.com/memes/the-most-interesting-man-in-the-world

1. Ce ne spune marxismul despre salariu și patroni

Manualul socialist din 1971 scria despre salariu în capitolul “Modul de producție capitalist. Caracterizare generală”. Aici li se vorbește elevilor despre cum forța de muncă este o marfă — care se vinde și se cumpără pe piață. Ca orice marfă, aceasta are valoare și valoare de întrebuințare. Elevii află că “valoarea forței de muncă este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea și reproducerea ei”, acest concept fundamental analizei marxiste asupra capitalismului, dar care este și lesne de înțeles: adică hrană, îmbrăcăminte, locuință, etc. dar și posibilitatea de a-și întemeia o familie și de a avea copii. Vedem deci, că predarea economiei în socialism nu este doar ceva matematic, ci și filosofic, politic, social — cu alte cuvinte o adevărată știință socială.

Mai departe, pentru a putea descrie modul de producție capitalist, manualul reformulează valoarea forței de muncă ca “valoarea mijloacelor de trai necesare muncitorului și familiei sale, plus cheltuielile de calificare”.

Apoi, manualul discută despre valoarea de întrebuințare a forței de muncă ca fiind “însușirea acesteia de a munci, adică de a produce valoare”. Iar aici atingem miezul problemei: elevilor li se spune că forța de muncă produce mai multă valoare decât propria sa valoare (adică a mijloacelor de trai necesare muncitorului și familiei sale, plus cheltuielile de calificare), iar diferența aceasta dintre valoarea produsă de către forța de muncă și valoarea sa proprie este plusvaloarea. Iar manualul continuă cu următoarea frază:

“Tocmai însușirea pe care o are forța de muncă de a produce plusvaloare o au în vedere capitaliștii atunci când cumpără forță de muncă, adică când angajează muncitori în întreprinderile lor”.

Iar salariul este deci prețul/valoarea forței de muncă exprimată în bani.

Ce este remarcabil în manualul socialist este că se deconstruiește modul de producție capitalist în așa fel încât elevii pot înțelege¹ mecanismele de exploatare la care sunt spuși salariații la patron. Iată ce are de spus manualul despre salariu în capitalism:

“Muncitorul primește salariul […] după ce a depus munca. Asta creează impresia înșelătoare că muncitorului i s-a plătit munca depusă iar nu forța de muncă și deci că el primește întreaga valoare pe care o creează în procesul de producție.

Patronii se silesc să-i facă pe muncitori să creadă că salariul ar reprezenta prețul muncii lor și nu al forței lor de muncă. Aparența greșită că muncitorilor li se plătește munca este întărită atunci când se plătește salariul pe bucată, adică după cantitatea de produse lucrate.

Dar forma de salarizare nu poate schimba cu nimic fondul. Muncitorului nu i se plătește întreaga valoare pe care o creează. Salariul său reprezintă numai o parte din această valoare și anume valoarea forței sale de muncă.

Dacă muncitorului i s-ar plăti pentru toată munca depusă și, deci, întreaga valoare creată de el, atunci patronul n-ar mai avea de unde să obțină plusvaloare și întregul proces de producție n-ar mai avea niciun sens pentru capitalist.“

Cu alte cuvinte, elevilor li se dă mură-n-gură informația de care au nevoie pentru a înțelege ce înseamnă munca la patron. Nu se folosește niciun tertip, se spun lucrurilor pe nume în manualul socialist.

Acum, știu, vor fi și critici care vor spune că asta e propagandă și că patronii nu ascund nimic și nu încearcă să înșele angajații. Iar acestor critici le putem răspunde cu întrebarea simplă: de ce în capitalism salariile din privat sunt secrete? De ce a fost nevoie de o directivă europeană care să oblige firmele să publice un interval de salarizare pentru posturile scoase la angajare?

2. Ce spune manualul capitalist despre salariu

Manualul capitalist din 2012 tratează salariul ca obiect de studiu în capitolul 13 Piața Muncii. Aici li se explică elevilor că cererea de muncă vine din partea firmelor, iar oferta de muncă vine din partea muncitorilor².

Elevilor li se mai predau și următoarele definiții:

“Salariul, care este prețul factorului de producție muncă – cu cât salariul este mai mare, cu atât firmele pot cumpăra mai puțină muncă.”

“Productivitatea marginală a muncii, ce reprezintă venitul suplimentar pe care îl aduce firmei fiecare nou lucrător angajat. Salariul este costul suplimentar pe care trebuie să-l suporte firma pentru fiecare nou angajat”

Aici trebuie să observăm două aspecte:

1. Salariul este denumit un cost pentru patron.

2. Se vorbește constant din perspectiva firmei, niciodată a muncitorilor.

Așadar, elevii de azi învață despre salariu în termeni cu o conotație relativ negativă (cost) în timp ce elevii din socialism învățau despre salariu cu termeni cu conotație pozitivă (valoare).

Mai mult, manualul continuă cu vrăjeli neoclasice, cum ar fi de exemplu motivarea unui patron să angajeze mai mulți salariați ar veni din sporirea productivității marginale a muncii. Iată citatul exact din manual, pe care îl vom deconstrui împreună:

“Lucrătorul aduce firmei din ce în ce mai mult, dar primește același salariu […]. În consecință, firma câștigă tot mai mult cu fiecare nou lucrător angajat, motiv pentru care este stimulată să angajeze mai mulți oameni. O firmă va continua să angajeze lucrători atâta timp cât productivitatea marginală este mai mare decât salariul.”

1. În primul rând, observăm aici că ceea ce se numea “plusvaloare” în socialism, în capitalism i s-a găsit un nume foarte complicat și aparent științific/neutru “productivitatea marginală a muncii”.

   1. Comparați în mintea voastră cuvintele “productivitate” vs “plus-valoare” și gândiți-vă că vi se aplică vouă ca și muncitori — nu-i așa că unul sună al naibii de neutru, de fapt nu chiar neutru ci aproape ca o obligație (să fim productivi!) în timp ce celălalt sună foarte mișto, ceva ce am creat, ceva de valoare superioară (plus!valoare!).

   2. Înlocuirea³ cuvântului “plusvaloare” cu “productivitate” le permite capitaliștilor să ascundă de fapt esența muncii, și anume că ea creează valoare — dacă ar ști elevii de liceu că munca lor din viitor va crea valoare, sigur nu și-ar vinde munca pe un salariu mizer, și ar avea curajul să-și negocieze un venit mai bun. Dar atunci când li se ascunde faptul că ei produc valoare prin munca lor și le se insuflă ideea că patronii crează valoare prin bani investiți, niciodată nu vor avea curajul să ceară justa remunerare a lor.

2. Fraza “Lucrătorul aduce firmei din ce în ce mai mult, dar primește același salariu” ar trebui să ne facă pe toți să vrem să luăm cu asalt firma în chestiune dar ea este postulată cu atâta seninătate încât pare că este ceva natural, normal, nimic greșit. Dar este! Bineînțeles că este complet injust ca muncitor tu să aduci firmei din ce în ce mai mult profit (ăsta e cuvântul care lipsește în mod oportun din frază) iar salariul tău să rămână același! Iată de ce manualul capitalist diferă fundamental de cel socialist: nu doar pentru că folosesc un vocabular diferit, ci pentru că unul echipează elevii cu instrumente de analiză critică (1971) iar celălalt îi inoculează cu apatie și cu sentimentul că nu există alternativă, totul este așa cum trebuie să fie (2012)⁴.

3. “În consecință, firma câștigă tot mai mult cu fiecare nou lucrător angajat, motiv pentru care este stimulată să angajeze mai mulți oameni. “ — Fraza asta postulează motivarea de a angaja mai mulți oameni ca având o singură sursă: o stimulare venită cumva din cosmos, nicidecum o decizie luată de unul sau mai mulți indivizi, pe baza unei strategii sau unul calcul financiar.

   1. Fraza asta tradusă în limbaj marxist este de fapt aceeași cu cea din manualul din 1971 : “Tocmai însușirea pe care o are forța de muncă de a produce plusvaloare o au în vedere capitaliștii atunci când cumpără forță de muncă, adică când angajează muncitori în întreprinderile lor”. Doar că exprimată așa sună deja mult mai nasol: patronii deci angajează muncitori din pricina capacității lor de a produce valoare. Deci, cu alte cuvinte, elevii înțeleg că mai târziu ei au o putere, o valoare pe piața muncii. Dar din fraza “capitalistă” nu reiese deloc asta, ci un postulat aparent neutru, din care doar perspectiva “firmei” este considerată.

4. “O firmă va continua să angajeze lucrători atâta timp cât productivitatea marginală este mai mare decât salariul.”: În fine, ultima frază trebuie pusă în legătură cu cea de dinainte, dar și cu ce scriau socialiștii.

   1. Revenind la fraza de dinainte, cea cu stimularea angajării, vedem că iarăși se postulează, de fapt se inoculează imaginea asta de o firmă care continuă să angajeze oameni ca fiind aproape ceva abstract, nicidecum o decizie luată de cineva sau un grup de decidenți. Abstractizarea aici (firma, nu patronul) are rolul de a ascunde mecanismul de exploatare a muncitorilor. Vedem că aici nu ne mai vorbește manualul despre patron sau antreprenor, pentru că subiectul este prea sensibil.

   2. Finalmente, dacă traducem pe limbaj socialist, vedem că firma ar avea motive să angajeze atâta timp cât plusvaloarea este mai mare decât salariul. Aici revenim la ce scria în manualul socialist, și anume: “Dacă muncitorului i s-ar plăti pentru toată munca depusă și, deci, întreaga valoare creată de el, atunci patronul n-ar mai avea de unde să obțină plusvaloare și întregul proces de producție n-ar mai avea niciun sens pentru capitalist.“

Iată de fapt cheia misterului: a angaja oameni și a-i plăti la adevărata valoare a forței lor de muncă nu are sens în capitalism! Mai mult, manualul socialist continuă să le dea elevilor încă un element cheie în a înțelege sistemul capitalist:

“Așadar, muncitorului nu i se plătește întreg produsul muncii sale ci numai o parte, aceea care reprezintă prețul forței sale de muncă.

Cealaltă parte din valoarea produsă de muncitor este însușită de patronul capitalist care se folosește de împrejurarea că el este proprietarul mijloacelor de producție și, deci, și al produsului rezultat.

În capitalism, muncitorii sunt EXPLOATATI pentru că o parte din produsul muncii lor este însușită fără niciun echivalent de către capitaliști.”

Elementul cheie fiind conceptul de “exploatare” — cuvântul complet absent din manualul modern, evident. Vedem deci, că maniera asta de a prezenta conceptele/stările de fapt ca niște adevăruri absolute, sau ca niște elemente neutre, de la sine înțeles, sunt doar un tertip pentru a trece sub tăcere esența capitalismului: exploatarea omului de către om.

Concluzie

Așadar, din 1971 până în 2012, discuția din manuale a trecut de întrebarea cui îi revine valoarea la cum minimizăm costurile. “Forța de muncă” care produce “plusvaloare” pentru “patron” a fost înlocuită cu “factorul muncă” care are “productivitate marginală” pentru o “firmă” abstractă, ștergând astfel cuvântul “exploatare” din manual.

Rezultatul este un manual care ține un discurs aparent neutru, dar profund ideologic, și care în definitiv ascunde relațiile de putere în loc să le explice. Una din victoriile capitalismului a fost deci și pedagogică: a reușit să facă ca mecanismul său fundamental de acumulare — obținerea plusvalorii prin exploatarea muncitorilor — să pară nu o relație socială contestabilă, ci o lege matematică a “productivității”.

👉 Vom continua călătoria noastră prin economie, data viitoare vom vorbi despre cum li se predau profesorilor economia, ca ei să știe cum să predea elevilor. Stay tuned! 🤗

1. Ce nu sunt sigură este dacă în 1971 elevii de atunci care nu trăiseră niciodată sub un regim capitalist, chiar înțelegeau ce înseamnă toate aceste mecanisme. Din ce am înțeles de la Români care au făcut liceul în perioada aia, multe din conceptele de economie politică despre capitalism li se păreau de neînțeles…

2. Foarte interesant de observat că în societate avem tendința să vorbim în termenii inverși: “oferta de joburi” făcută de firme vs. cererea de locuri de muncă făcută de șomeri de exemplu

3. Deși avem și în capitalism concept de valoare adăugată (added-value sau value-add în engleză), dar remarcați că aceasta nu este niciodată folosită în legătură cu salariul sau munca noastră; ci este legată de o taxă regresivă, care îi pedepsește pe cei mai săraci — acel TVA — dar care reprezintă în definitiv taxarea muncii care adaugă valoare, doar că este iar ascunsă sub vălul obscurantist al vocabularului capitalist.

4. De altfel, este interesant de remarcat că manualul socialist conține o secțiune despre modul de producție capitalist și una despre cel socialist — cu alte cuvinte, în socialism învățai și despre alte moduri de producție. Dar manualul capitalist din 2012 nici măcar nu mai face vreo referință la alte moduri de producție — oricare ar fi ele. Există un singur adevăr: cel neoliberal.