Manualele de economie: Capitalism vs. Socialism. Partea II: Ce NU învață elevii la economie?

În cadrul seriei de comparație între manualele de economie din capitalism vs socialism, ne concentrăm azi pe un element fundamental absent în ziua de azi: cine deține mașinăriile*?

Ce învață un elev de clasa a XI-a din România despre cum se produc bunurile în lumea care trăim?

Răspunsul manualului este că producția se reduce la 3 “factori” — munca, natura și capitalul — termeni aparent neutri și greu de contestat.

Dar tocmai, aici e problema! Pentru că acum mai bine de 50 de ani, în 1971, elevii învățau cu totul altceva. Învățau despre “forțe de producție” și “relații de proprietate”, și mai ales învățau să își pună o întrebare fundamentală pentru gândirea critică:

Cui aparține mașinăria¹? Cel care o folosește sau cel care o deține fără să știe să o folosească?

Haideți să comparăm aceste două manuale.

1. Vocabularul ideologic: “factori” vs. “forțe” de producție

În manualul capitalist (2012), totul începe cu termenul aparent neutru “factorii de producție”. Definiția este următoarea: "“Factorii de producție = elementele (resursele) utilizate în producerea de bunuri și servicii utile, destinate pieței”. Bun, totul pare rațional.

Elevilor li se mai spune și că există trei factori de producție necesari desfășurării activității economice pe care îi reamintim aici: (a) munca, (b) natura, (c) capitalul, “derivat din combinația celorlalți doi”, mai apoi definit ca utilaje, energie, combustibil.

Utilizând acest termen “neutru” de factor (ca la matematică de exemplu), manualul transformă realitatea socială complexă într-o ecuație tehnică. Munca devine o “resursă”, la fel ca lemnul sau combustibilul în timp ce capitalul devine un lucru, un obiect, un utilaj. Așadar, capitalul nu mai este definit ca o relație de putere între oameni.

Relația de exploatare dintre cel care deține utilajele (capitalul) și cel care le folosește (munca) este ștearsă complet.

Grafic din manualul de economie din 2012.

Manualul modern transformă o relație de putere într-o ecuație tehnică

Pe de altă parte, manualul socialist (1971) folosește un vocabular complet diferit. Elevilor li se spune că producția nu poate exista fără trei elemente de bază expuse în cu totul altă ordine:

1. obiectul muncii — obiectul asupra căruia omul acționează (materia primă)

2. mijlocul de muncă — instrumentul cu ajutorul căruia oamenii acționează asupra obiectelor muncii

3. munca propriu-zisă — activitatea utilă pentru a transforma obiectele potrivit nevoilor lor.

Apoi, manualul socialist continuă să dezvolte aceste concepte.

• Aplicarea mijloacelor de muncă asupra obiectelor de muncă constituie mijloacele de producție.

• Capacitatea oamenilor de a munci se numește forță de muncă.

• Apoi, forța de muncă împreună cu mijloacele de producție constituie forțele de producție ale societății.

Schema din manualul de economie politică din 1971.

Trebuie remarcat că acești termeni nu sunt neutri: “forțe” implică dinamică, energie, potențial conflictual. Termenul “mijloace de producție” denotă o etapă intermediară în producție, ceva de care muncitorii se pot folosi dar și care pot fi stăpânite.

Acești termeni permit introducerea relațiilor de producție — legăturile dintre oameni în procesul de producție, de schimb, de repartiție și de consum. Aici apare ceva complet absent din manualul capitalist: societatea ca relație, nu ca piață abstractă.

Vocabularul din manualul socialist pregătește terenul pentru discuția esențială: cine controlează aceste forțe?

2. Marea Vrăjeală: dispariția proprietății asupra mijloacelor de producție

Manualul capitalist trece sub tăcere relațiile de producție și le înlocuiește cu afirmații prezentate ca adevăruri naturale de genul: “Cel care produce bunuri economice se numește producător. Dacă el inițiază, conduce, modernizează, inovează etc. procesul de producție dintr-o firmă, se numește și întreprinzător (antreprenor)”.

Aici are loc vrăjeala ideologică: prin asocierea cu inovația, modernismul și leadership-ul, figura antreprenorului capătă o aură meritocratică, în timp ce se omite complet sursa puterii sale — proprietatea privată a mijloacelor de producție. E un lucru presupus, natural, ca legea gravitației aproape.

Același manual discută (în alt capitol) scopul antreprenorului (al firmei sale) drept “maximizarea profitului” iar antreprenorul trebuie doar să “combine factorii de producție” pentru a-și atinge scopul. Asta o face prin “substituire”, adică va căuta să înlocuiască munca (muncitorii, angajații) cu mașinării — elevilor li se spune asta cu cea mai directă seninătate, ca și când este o lege imuabilă și de necontestat. Așadar, relația de putere dintre capital vs muncă este ascunsă sub un văl de managerialism neutru.

A contrario, manualul socialist pune problema proprietății mijloacelor de producție în centru, prin exemple concrete și accesibile:

• Micul croitor care este proprietarul mașinii de cusut

• Cooperativa unde mașina aparține în comun

• România socialistă unde mijloacele de producție aparțineau “statului, adică poporului întreg”.

Dar explică și alternativa: “Există însă și țări în care fabricile nu aparțin statului, ci unor persoane care nici măcar nu știu cum să lucreze cu mașinile. Iar muncitorii care lucrează în aceste fabrici n-au niciun drept asupra lor”.

Ce face manualul socialist este sa pună în evidență ceva atât de simplu:

de ce ar deține cineva ceva ce nu știe să folosească, în timp ce altcineva îl folosește fără să-l dețină?

Asta este întrebarea pe care toți ar trebui să ne-o punem despre acționarii unei multinaționale!

Manualul concluzionează clar: “Relațiile care se stabilesc între oameni în legătură cu stăpânirea mijloacelor de producție sunt relații de proprietate”.

Așadar, proprietatea nu e un termen tehnic ci o relație socială fundamentală.

3. Când antreprenorul devine automat proprietar

Vrăjeala asta le permite autorilor de manual capitalist să inoculeze subtil ideea că antreprenorul este proprietarul natural mijloacelor de producție. Proprietatea privată este prezentată nu ca o alegere istorică și socială, ci ca o lege naturală a eficienței. Vă prezint aici dogma în forma ei cea mai pură:

“Producătorii, ca proprietari, sunt interesați să utilizeze cât mai bine resursele, pentru că numai așa vor avea un profit cât mai mare. A produce cât mai bine înseamnă a răspunde nevoilor consumatorilor exprimate pe piață, ceea ce înseamnă că libera inițiativă și proprietatea privată sunt o premisă pentru alocarea eficientă a resurselor în economie.”

Să de-construim pas cu pas această dogmă:

1. “Producătorii, ca proprietari” — aici este cheia: manualul nu argumentează că producătorul trebuie să fie proprietar, ci postulează asta ca pe un adevăr absolut. Producător = proprietar (pentru că mai devreme am văzut că nu muncitorul este producătorul, ci antreprenorul conform definiției din manual). Cu alte cuvinte, manualul face următoarea afirmație: antreprenor = producător = proprietar. Nici prin gând nu i-ar trece vreunui cititor neavizat să se gândească că poate muncitorii ar putea fi producătorii și deci proprietarii.

2. “…sunt interesați să utilizeze cât mai bine resursele, pentru că numai așa vor avea un profit cât mai mare”: aici logica este circulară și se auto-validează. Sistemul funcționează eficient pentru că … este în interesul proprietarului să fie eficient. Se ignoră complet posibilitatea că eficiența privită din perspectiva profitului proprietarului poate însemna “ineficiențe” sociale (șomaj, poluare, salarii de mizerie) sau că alte structuri de proprietate (colective, publice) ar putea avea alte criterii de eficiență.

3. “…libera inițiativă și proprietatea privată sunt o premisă pentru alocarea eficientă a resurselor…”: cuvântul-cheie aici este “premisă”. Nu este o concluzie demonstrată istoric sau empiric. Este un postulat de bază, un act de credință. Economia predată devine astfel o teologie: pleci de la credința în proprietatea privată și în piață ca bine suprem, iar tot restul (profitul, antreprenorul, eficiența) decurge ca o consecință logică și inevitabilă.

Pe de altă parte, în literatura socialistă, elevii aflau că scopul producției nu trebuie să fie beneficiul (profitul), ci asigurarea poporului o cantitate maxim posibilă de bunuri materiale și spirituale menite să satisfacă necesitățile oamenilor și să le sporească bunăstarea”.

Concluzie: analiză științifică vs. dogmă de piață

Diferența dintre cele două manuale nu este una doar de terminologie. Manualul capitalist din 2012 nu echipează elevii cu gândire critică ci cu o viziune dogmatică asupra lumii. Nu există lupta de clase pentru că nu există cuvinte care să o descrie. În esență, li se spune că nu există alternativă.

Manualul socialist din 1971, dimpotrivă, oferea un cadru științific de analiză. Este o lume de “forțe”, “mijloace” și “relații”, ceea ce expune motorul istoriei: conflictul pentru controlul asupra mijloacelor de producție. Atenție! Asta nu înseamnă că manualul socialist este neutru sau non-ideologic - toate manualele sunt ideologice până la urmă. Dar manualul din 1971 conține de fapt ingredientele necesare pentru ca elevii să poată face o analiză critică asupra lumii din jur — inclusiv cea socialistă în care trăiau atunci. Asta lipsește cu desăvârșire din manualul capitalist!

Ca exemplu concret și de actualitate: când elevii de liceu de azi se uită în jur și văd de exemplu, livratori Glovo sau șoferi Uber — se gândesc probabil la aceștia ca la mici “patroni” pentru că sunt proprietari asupra bicicletei sau mașinii. De altfel, asta și vor Glovo, Uber, Bolt, etc. — să-ți dea impresia că tu ești “propriul patron” când muncești pe platformele lor, prin termeni de genul “partener”, “independent” sau “colaborator”. Dar în definitiv, ce contează este cine deține platforma. Curierul nu deține aplicația, șoferul nu deține algoritmul, influencer-ul nu deține platforma. Algoritmul decide cine muncește, cât muncește și la ce preț — fără să fie controlat sau deținut de cei care depind de el.

Așadar, elevii de liceu din ziua de azi din România, merită mai mult decât îndoctrinare orbească. Merită să fie echipați cu un arsenal intelectual puternic, pentru a analiza, critica, și eventual re-imagina lumea din jur.

P.S.: urmează și partea a III-a în curând, unde vom vorbi despre ce învață profesorii că trebuie să-i învețe pe elevi! 🤡

1. Am scris de mai multe ori “mașinăria” în sensul de mijloc de producție pentru că nu am introdus încă conceptul de mijloace de producție. Nu este o traducere literală din engleză cum s-ar putea crede, ci așa se scria și pe vremea socialismului despre utilajele care produceau alte produse. [în plus, “mașinăria” mă duce cu gândul la Rage Against The Machine <3 ]