Comunismul a ridicat blocuri, capitalismul ridică prețuri
Cum a distrus capitalismul dreptul la locuire în România
În România avem tendința să ne mândrim cu faptul că suntem o țară de proprietari - undeva la 95% dintre români cică ar fi proprietari pe locuințele lor1. Ironia este că mai mult de jumătate dintre aceștia sunt proprietari datorită comuniștilor.
1948 — 1989: Epoca de Aur a locuințelor în România
În 42 de ani, comuniștii au construit 5 milioane de locuințe în România adică 55% din toate locuințele din țară — un ritm de 140.000 de locuințe pe an!
Asta însemna 140.000 de familii care primeau o locuință decentă cu apă curentă, sistem de încălzire comun, canalizare, utilități, dar și creșe, grădinițe și școli în apropiere precum și un loc de muncă aproape de casă — majoritatea obținând repartiție prin intermediul fabricilor și întreprinderilor unde erau angajați.
După cum vedem în graficul 1, în perioada comunistă se construiau locuințe atât din bani publici cât și privați, mai ales în anii 50-60. Construcția de blocuri a luat avânt în anii 60-70 și datorită avansului tehnologic în construcții cu plăci prefabricate — o inovație care a permis construcția rapidă a milioane de locuințe atât în România cât și în Occident.
Tranziția la capitalism: cum a devenit locuința un instrument financiar
După 1989 însă, situația s-a schimbat radical: “tranziția la economie de piață” a însemnat privatizarea sectoarelor economice, de la industrie și agricultură până la locuințe. Deși și înainte de 1989 puteai avea locuința în proprietate personală, după 1989 s-a împământenit ideea că trebuie să fii proprietar pe locuință. Așadar, mulți români și-au putut cumpăra apartamentele construite din bani publici, și aceste locuințe au devenit proprietate privată.
Fapt interesant: în Marea Britanie sub Margaret Thatcher, a avut loc un fenomen similar. “Right to Buy” a fost politica de privatizare a locuințelor sociale (de stat), deturnând ideea de locuință ca drept fundamental a fost introdusă ideea că toată lumea ar trebui să fie proprietar pe locuință, ceea ce ar da mai multă siguranță asupra locuinței. Însă efectul a fost fix invers, pentru că locuințele sociale au început să fie scoase din proprietatea statului dar în paralel statul nu mai construia locuințe sociale noi pentru generațiile următoare.
În 35 de ani, capitalismul a construit numai 1,2 milioane de locuințe (13,4% din totalul locuințelor) adică 40.000 pe an.
După cum vedem în graficul 2, numărul de locuințe construite din bani publici s-a prăbușit vertiginos între 1990-1996, anul în care a fost promulgată și Legea Locuinței nr. 114/1996 al cărei Articol 4 stipulează: “Persoanele fizice sau juridice române pot realiza, cu respectarea prevederilor legale, construcții de locuințe pentru folosința proprie sau în scopul valorificării acestora.”
Așadar, legea dă liber la financiarizarea locuirii: se poate construi pentru a face profit, nu doar pentru a locui. În același timp, legea împiedică autoritățile publice din a mai construi locuințe prin Articolul 12 care stipulează că statul (prin consiliile locale) nu se poate apuca de construcție până nu își asigură minim 70% din viitorii cumpărători (un criteriu care nu se aplică “dezvoltatorilor imobiliari” care construiesc înainte de a se asigura că are și cui vinde). Mai mult, prin limbajul folosit, legea presupune că statul construiește doar în scopul de a împroprietări oamenii — întregul Capitol III despre închirierea locuințelor (publice) fiind abrogat prin legea nr. 71/2011.
Capcana proprietății: cum a privatizarea creat o criză a locuinței decente
Privatizarea locuirii a avut două consecințe devastatoare: prima, criza locuințelor abordabile și decente; a doua, degradarea infrastructurii comune (rețeaua de gaze, electrică, încălzirea comună și apa potabilă dar și drumurile, infrastructura educațională și lungirea timpului de navetă) până la a pune în pericol viețile locuitorilor — după cum am văzut recent cu dezastrul din Rahova. Vom explora prima consecință mai jos, iar despre a doua consecință vom discuta în următorul articol.
Deși suntem țara celor mai mulți proprietari din Europa, suntem și țara cu cele mai precare locuințe: 1 din 10 români trăiește în locuințe extrem de precare (supraaglomerate, întunecate, cu instalații sanitare defectuoase sau, și mai grav, cu instalații de gaz pe cale să explodeze!).
De curând am prelucrat niște date despre subiect care au fost publicate chiar azi de Monitorul Social, un proiect al FES România. Datele Eurostat sunt clare: cu cât mai sărac ești, și dacă mai ai și copii, cu atât mai multe șanse ai să trăiești în locuințe precare — adică supraaglomerate, fără suficientă lumină naturală, fără confort modern. România încă este pe primul loc la capitolul locuințe fără baie și toaletă cu apă: 14% din locuințe, și asta în 2025! (În timp ce Polonia are doar 0,5%…)
Dar România este trista campioană europeană nu doar la categoria locuințe precare ci și la lipsa de locuințe sociale.
În România sunt 40.000 de cereri de locuințe sociale la nivel național2 în timp ce există doar 16.000 de astfel de locuințe.
Adică doar 0,17% din totalul de locuințe din toată țara (9,1 milioane) sunt locuințe sociale publice. Este cel mai mic procent din toată Europa!
În același timp, 72.000 de persoane locuiesc în colibe, cabane sau căsuțe improvizate în cele 400 de așezări informale existente pe teritoriul României3.
Tot în același timp, citim4 pe Antena 3 că “România se transformă într-o țară de chiriași”. Locuințele vor deveni tot mai scumpe conform “experților” … pentru că vor intra pe piață fondurile de investiții internaționale în locul “dezvoltatorilor imobiliari” (rechinii) locali.
În loc de concluzie
Interesant este că Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (MDLPA) a publicat o Strategie Națională pentru Locuire 2022-2050 dar care doar constată problemele, nu propune nimic concret și coerent pentru a rezolva problemele de locuire ale cetățenilor. Cel mai absurd este că “dezvoltatorii imobiliari” au ajuns să-i ceară statului să se implice pentru a evita o criză a locuirii — scriam despre asta acum ceva timp chiar aici.
Însă problema locuirii — lipsa de locuințe abordabile și de calitate — NU se poate rezolva în capitalism. Sistemul actual nu face altceva decât să transforme un drept fundamental al tuturor (dreptul la o locuință decentă) într-un instrument financiar, de specula, din care să extragă valoare (profit) tot capitaliștii (fondurile de investiții private, patronatul, etc.).
Fără o adevărată politică a locuințelor publice, așa cum a fost în anii 60-70 în România (dar și în Occident), vom vedea din ce în ce mai multe cazuri de familii evacuate pe străzi, chirii inabordabile, supraaglomerare, și condiții de trai insalubre.
Deși realitatea este mai nuanțată, și anume că mulți sunt proprietari pe căsuța bătrânească dintr-un sat uitat de lume dar stau cu chirie în București sau în Cluj ca să aibă un loc de muncă.
Conform anchetei privind nevoia de locuințe publice (februarie – aprilie 2022) Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (MDLPA).
Conform aceluiași raport.
Articol preluat de la Eniko Vincze pe Facebook.
Aparent, comunismul n-a fost un regim impus cu tancul, Securitatea și reeducarea, ci un fel de ONG urbanistic care "a ridicat blocuri pentru oameni".
Blocurile n-au fost construite pentru controlul forței de muncă, industrializare forțată, ruperea identității rurale, disciplinare socială, ci pentru că statul "avea grijă de dreptul la locuire”.
Sigur. Și Canalul Dunăre–Marea Neagră a fost un retreat de mindfulness.
Postarea tratează comunismul ca și cum ar fi fost un contract social voluntar, nu un sistem în care nu alegeai unde locuiești, nu alegeai unde muncești, nu alegeai dacă vrei "dreptul” oferit.
Locuința vine la pachet cu repartiție, dependență de întreprindere, imposibilitatea de a refuza sistemul.
Asta nu e "drept de bază al locuirii”. E administrație totală a vieții.
Iar concluzia "problema locuirii NU se poate rezolva în capitalism" e spusă cu aceeași lejeritate cu care nu se spune nimic despre alternativă.
Ce propui, concret? comunism? economie planificată? stat total? naționalizare? interzicerea pieței? Nimic. Doar un "capitalismul e rău" + un colaj nostalgic cu blocuri gri.
Asta nu e analiză economică. E negare a costurilor istorice și fetișizarea outputului (număr de blocuri) fără inputuri: coerciție, violență, lipsă de libertate.
Și ironia supremă e ca comunismul e judecat după rezultatele materiale ("s-au construit locuințe"). Capitalismul e judecat după efectele sociale negative ("chiriile cresc").
Aceeași regulă? Nu. Asta e din nou asimetrie ideologică.
Sau, pe scurt, dacă statul îți dă o casă și îți ia libertatea este progres. Dacă piața îți dă libertate și nu-ți dă o casă este eșec sistemic.
"După cum vedem, construcțiile publice s-au prăbușit între 1990–1996." Da. Șocant. De parcă România în 1990 era Franța după Revoluția din 1789, nu o economie falimentară, dezindustrializată, cu statul practic în colaps, fără capital, fără instituții funcționale, fără acces la credit, fără piețe reale.
E ca și cum ai spune "după căderea Imperiului Roman, s-au prăbușit apeductele. Clar vina pieței libere" sau "după un incendiu, casa n-a mai fost mobilată. Neoliberalismul e de vină."
Statul român din ’90 n-a ales să nu mai construiască. Statul român nu mai putea construi nimic.
Aparent, strămoșii noștri n-au fost smulși din sate, ci au ales cu entuziasm garsoniera de 32 mp cu repartiție la fabrică.
Nu a existat reeducare, frică, Securitate sau tăcere forțată, a existat doar o politică publică de locuire foarte eficientă.
Țăranul român nu și-a pierdut pământul, numele și autonomia, ci a primit „dreptul la locuire” sub formă de beton și disciplină.
Blocul nu a fost instrument de control social, ci un cadou urbanistic din dragoste de clasă.
Comunismul e tratat ca un program imobiliar progresist, nu ca o ruptură civilizațională care a ras din rădăcină o cultură milenară.
Strămoșii noștri nu au fost forțați să se dez-identifice, ci au fost upgradați din oameni în unități locative.
Capitalismul, în schimb, e judecat ca sistem real, cu toate mizeriile lui. Comunismul e judecat ca intenție pură, spălată de sânge și frică.
Asta nu e analiză economică. E amnezie ideologică ambalată în nostalgie de beton Și nu e despre capitalism vs comunism. E despre cine are voie să fie om real în poveste. Spoiler: nu bunicii noștri.
Te uiți la România post-’89 ca la Franța post-Revoluție și le explici strămoșilor tăi ce era "corect” din confortul privilegiului tău woke. Nu ești trează, ești woke într-un vis, un "Inception" ideologic în care comunismul devine politică publică imperfectă, colapsul anilor ’90 devine "lipsă de voință", iar strămoșii tăi sunt figuranți needucați în propriul lor destin.
Trezirea la realitate ar ajuta!
Pentru că privirea asta nu e "critică", e privilegiată!
Vorbești din poziție de privilegiu ca și cum ar fi în afara istoriei, judeci Estul ca pe un sistem închis și nu ca pe o tranziție si nu vezi oameni și procese, vezi doar ideologie proiectată peste realitate. Când privești Europa de Est printr-o lupă transcendentală, nu mai vezi tranziții și oameni reali, vezi doar un sistem pe care îl condamni din afara condiției umane.