Comunismul a ridicat blocuri, capitalismul ridică prețuri
Cum a distrus capitalismul dreptul la locuire în România
În România avem tendința să ne mândrim cu faptul că suntem o țară de proprietari - undeva la 95% dintre români cică ar fi proprietari pe locuințele lor1. Ironia este că mai mult de jumătate dintre aceștia sunt proprietari datorită comuniștilor.
1948 — 1989: Epoca de Aur a locuințelor în România
În 42 de ani, comuniștii au construit 5 milioane de locuințe în România adică 55% din toate locuințele din țară — un ritm de 140.000 de locuințe pe an!
Asta însemna 140.000 de familii care primeau o locuință decentă cu apă curentă, sistem de încălzire comun, canalizare, utilități, dar și creșe, grădinițe și școli în apropiere precum și un loc de muncă aproape de casă — majoritatea obținând repartiție prin intermediul fabricilor și întreprinderilor unde erau angajați.
După cum vedem în graficul 1, în perioada comunistă se construiau locuințe atât din bani publici cât și privați, mai ales în anii 50-60. Construcția de blocuri a luat avânt în anii 60-70 și datorită avansului tehnologic în construcții cu plăci prefabricate — o inovație care a permis construcția rapidă a milioane de locuințe atât în România cât și în Occident.
Tranziția la capitalism: cum a devenit locuința un instrument financiar
După 1989 însă, situația s-a schimbat radical: “tranziția la economie de piață” a însemnat privatizarea sectoarelor economice, de la industrie și agricultură până la locuințe. Deși și înainte de 1989 puteai avea locuința în proprietate personală, după 1989 s-a împământenit ideea că trebuie să fii proprietar pe locuință. Așadar, mulți români și-au putut cumpăra apartamentele construite din bani publici, și aceste locuințe au devenit proprietate privată.
Fapt interesant: în Marea Britanie sub Margaret Thatcher, a avut loc un fenomen similar. “Right to Buy” a fost politica de privatizare a locuințelor sociale (de stat), deturnând ideea de locuință ca drept fundamental a fost introdusă ideea că toată lumea ar trebui să fie proprietar pe locuință, ceea ce ar da mai multă siguranță asupra locuinței. Însă efectul a fost fix invers, pentru că locuințele sociale au început să fie scoase din proprietatea statului dar în paralel statul nu mai construia locuințe sociale noi pentru generațiile următoare.
În 35 de ani, capitalismul a construit numai 1,2 milioane de locuințe (13,4% din totalul locuințelor) adică 40.000 pe an.
După cum vedem în graficul 2, numărul de locuințe construite din bani publici s-a prăbușit vertiginos între 1990-1996, anul în care a fost promulgată și Legea Locuinței nr. 114/1996 al cărei Articol 4 stipulează: “Persoanele fizice sau juridice române pot realiza, cu respectarea prevederilor legale, construcții de locuințe pentru folosința proprie sau în scopul valorificării acestora.”
Așadar, legea dă liber la financiarizarea locuirii: se poate construi pentru a face profit, nu doar pentru a locui. În același timp, legea împiedică autoritățile publice din a mai construi locuințe prin Articolul 12 care stipulează că statul (prin consiliile locale) nu se poate apuca de construcție până nu își asigură minim 70% din viitorii cumpărători (un criteriu care nu se aplică “dezvoltatorilor imobiliari” care construiesc înainte de a se asigura că are și cui vinde). Mai mult, prin limbajul folosit, legea presupune că statul construiește doar în scopul de a împroprietări oamenii — întregul Capitol III despre închirierea locuințelor (publice) fiind abrogat prin legea nr. 71/2011.
Capcana proprietății: cum a privatizarea creat o criză a locuinței decente
Privatizarea locuirii a avut două consecințe devastatoare: prima, criza locuințelor abordabile și decente; a doua, degradarea infrastructurii comune (rețeaua de gaze, electrică, încălzirea comună și apa potabilă dar și drumurile, infrastructura educațională și lungirea timpului de navetă) până la a pune în pericol viețile locuitorilor — după cum am văzut recent cu dezastrul din Rahova. Vom explora prima consecință mai jos, iar despre a doua consecință vom discuta în următorul articol.
Deși suntem țara celor mai mulți proprietari din Europa, suntem și țara cu cele mai precare locuințe: 1 din 10 români trăiește în locuințe extrem de precare (supraaglomerate, întunecate, cu instalații sanitare defectuoase sau, și mai grav, cu instalații de gaz pe cale să explodeze!).
De curând am prelucrat niște date despre subiect care au fost publicate chiar azi de Monitorul Social, un proiect al FES România. Datele Eurostat sunt clare: cu cât mai sărac ești, și dacă mai ai și copii, cu atât mai multe șanse ai să trăiești în locuințe precare — adică supraaglomerate, fără suficientă lumină naturală, fără confort modern. România încă este pe primul loc la capitolul locuințe fără baie și toaletă cu apă: 14% din locuințe, și asta în 2025! (În timp ce Polonia are doar 0,5%…)
Dar România este trista campioană europeană nu doar la categoria locuințe precare ci și la lipsa de locuințe sociale.
În România sunt 40.000 de cereri de locuințe sociale la nivel național2 în timp ce există doar 16.000 de astfel de locuințe.
Adică doar 0,17% din totalul de locuințe din toată țara (9,1 milioane) sunt locuințe sociale publice. Este cel mai mic procent din toată Europa!
În același timp, 72.000 de persoane locuiesc în colibe, cabane sau căsuțe improvizate în cele 400 de așezări informale existente pe teritoriul României3.
Tot în același timp, citim4 pe Antena 3 că “România se transformă într-o țară de chiriași”. Locuințele vor deveni tot mai scumpe conform “experților” … pentru că vor intra pe piață fondurile de investiții internaționale în locul “dezvoltatorilor imobiliari” (rechinii) locali.
În loc de concluzie
Interesant este că Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (MDLPA) a publicat o Strategie Națională pentru Locuire 2022-2050 dar care doar constată problemele, nu propune nimic concret și coerent pentru a rezolva problemele de locuire ale cetățenilor. Cel mai absurd este că “dezvoltatorii imobiliari” au ajuns să-i ceară statului să se implice pentru a evita o criză a locuirii — scriam despre asta acum ceva timp chiar aici.
Însă problema locuirii — lipsa de locuințe abordabile și de calitate — NU se poate rezolva în capitalism. Sistemul actual nu face altceva decât să transforme un drept fundamental al tuturor (dreptul la o locuință decentă) într-un instrument financiar, de specula, din care să extragă valoare (profit) tot capitaliștii (fondurile de investiții private, patronatul, etc.).
Fără o adevărată politică a locuințelor publice, așa cum a fost în anii 60-70 în România (dar și în Occident), vom vedea din ce în ce mai multe cazuri de familii evacuate pe străzi, chirii inabordabile, supraaglomerare, și condiții de trai insalubre.
Deși realitatea este mai nuanțată, și anume că mulți sunt proprietari pe căsuța bătrânească dintr-un sat uitat de lume dar stau cu chirie în București sau în Cluj ca să aibă un loc de muncă.
Conform anchetei privind nevoia de locuințe publice (februarie – aprilie 2022) Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (MDLPA).
Conform aceluiași raport.
Articol preluat de la Eniko Vincze pe Facebook.